"Microbuzul " - Diana Alzner - al treilea comentariu

Nu-i frumos sa  iesi la inaintare atunci cand discuti despre o opera, dar eu am devenit implicat mai mult decat un simplu cititor, si chiar mai mult decat insusi CITITORUL, caci nu voi ghici nici in pietre, nici in stele, nici in soparle si nu voi incerca nici la zaruri, vreau sa vad ce-mi poate spune alegerea lui Marius, ce sa inteleg din trocul pe care l-a facut cu moartea, si cel mai mult, ma intereseaza sa privesc atent la lumea contorsionata in care evolueaza  Marius, in ceea ce se va dovedi, fizic, timpul de dupa moartea sa. Accidentul a avut loc in 14 iunie, trocul cu moartea in care este implicat fiecare membru al cuplului  (Anna si separat Marius), a luat sfarsit in 16 iunie (pentru barbat), cand Marius s-a implicat in jocul cu cartile de TAROT ale Arielei - nu a fost o alegere naturala, ci un mod de a scapa pentru moment de o moarte sigura -  dar a acceptat pe final trocul si a ales sa se sacrifice pentru ca Anna sa traiasca.  Se subintelege ca si Anna a ales ca ea sa ramana in viata, dandu-l mortii pe Marius, la schimb. Voi da numeroase citate din povestire, caci aceasta zi de 16 iunie, avand preludiul in trairile lui MARIUS, la plecarea din casa iubitei vietii sale Anna, caci Bloomsday - varianta "Microbuzul" este absolut remarcabila, si merita extrasa din context :
*

"Marius ieşi pe uşa vilei mulţumind nici nu se ştia a câta oară pentru prânz, intrigat de zâmbetul complice cu care-l petrecea Anna, Anna – iubirea vieţii lui – după cum îşi mărturisi în gând.
Deşi trecuse de ora patru, căldura îl strivi. Înaintă prin aerul leşios până la maşină şi se aşeză la volanul încins. Parcurse cele câteva străzi pustii din oraşul vechi cu senzaţia de deja vu. Era ca-n romanul acela al lui Marquez, „Cronica unei morţi anunţate”, pustiu la ora siestei. Îşi găsi locul de parcare ocupat şi se opri la umbra unui tei, cumva într-o rână, cu o roată pe trotuar şi alta pe carosabil, sperând că nu-i va zgâria nimeni bietul logan. Se grăbi spre intrarea în bloc, cu bucuria calului ce trage la iesle, dar se pomeni cutremurat de senzaţia nimicitoare de gol în stomac, de teamă iraţională şi rău fizic în momentul precis când mintea lui înregistră absenţa oricărei mişcări şi liniştea totală a străzii. Nu rula nici un automobil, nu trecea nimeni, nu se auzea zvon de bucătăreală prin geamurile deschise, nu plângea nici un ţânc, radioul lui nea Titi de la parter era mut.
Frunzişul teilor încremenise, iar impresia de apăsare se accentuă, ca şi cum s-ar fi trezit prins în gelatină. Percepea cu toate acestea un sunet moale, îndepărtat şi se gândi la apă, la adâncimi, acolo ar fi auzit în acest fel unduind coada unei balene.
O clipă lumina scăzu, Marius făcu efortul imens de a-şi ridica fruntea şi observă trecând deasupra străzii, fâlfâind alene din aripile monstruoase o molie uriaşă."
*
Este un prim semn ca lumea in care se afla Maruis devenise bizara,  ca  devenise protagonist in cronica unei morti anuntate.
*
In dimineata de Bloomsday, Marius se trezi ca orice om viu, dar era o trezire neobisnuita :
*

"În ziua următoare se trezi de dimineaţă cu sentimentul că se află în mare întârziere, dar ceasul de lângă televizor arăta doar şapte. Îşi fierse un ibric de cafea şi porni calculatorul.
Pe pagina online a ziarului local se văzu într-o ilustraţie care prezenta accidentul de tren. Se privi cu interes şi se gândi la faptul că precis şi Anna văzuse imaginea, ceea ce-i trimise o împunsătură în partea de jos a abdomenului.
Doamne, de-ar fi fost doar puţin mai înalt! Dar arăta bine, chiar foarte bine, avea muşchi clar definiţi sub piele şi bărbia trăda duritate. Nu se vedea că i-e teamă de sânge. Radu era înalt, dar slab ca un cui, cine dracu s-ar uita la el? Îşi concentră privirea pe ecran. Ceva îi atrăsese atenţia, deşi nu ştia exact ce. Şi cine făcuse poza, aşa, de sus? Se încruntă când realiză că umbra întinsă peste locul accidentului, de la vreun nor, desigur, avea forma unui fluture."
*
De acasa se duse la spital sa vorbeasca cu pacientii salvati miraculos din microbuz, si asista la scena caderii de la geam a asistentei sefe, intelegand ca Ariela, fetita de o ani din microbuz, nu este straina de acest incident. El sesiza privirea patrunzatoare a fetitei, atintita asupra sa, si se intreba de ce nu se sesizeaza nimeni asupra acesti copil ciudat, care se declara copilul altuia dintre cei scapati din accident, domnul Campeanu, care insa spune ca nu este copila lui. A aflat si alte aspecte ingrijoratoare despre cei salvati din accident.
*
"Ieşiră din spital cu uşurare. Agitaţia cu asistenta căzută de la etaj bulversase totul.
Marius privi în urmă, spre geamul de la etajul cinci, chiar înainte de a urca în maşină. Ariela era acolo şi, când îl văzu, îi trimise bezele, ba chiar şi un sărut drăgălaş expediat din palma deschisă cu o răsuflare mai puternică. Radu o văzu şi el:
-   Chiar nu ia nimeni copilul de acolo? Deja a căzut cineva  pe fereastra aia! Ca să nu mai spun că e îngrozitor că o lasă să se uite la cadavru!
-   Cine i se poate împotrivi Arielei? întrebă Marius mai mult pentru sine.
În prima clipă oarecum liberă din acea zi de 16 iunie – ce i se părea la fel de lungă ca şi aceea prin care înotase Leopold Bloom, tastă pe telefon numărul Annei, dar ea avea aparatul închis. Marius bătu cu palma în volan; se afla într-o intersecţie, aşteptând culoarea verde. Anna, îi era dor de ea! Ar fi vrut s-o cheme să ia masa la un restaurant fără pretenţii, deşi avea nevoie mai mult să vorbească decât să mănânce. Mda, asta e!  Va intra în primul magazin, va lua cartofi prăjiţi şi cârnaţi si-i va mânca pe canapea cu o sticlă de bere, privind un meci. Dacă va mai putea urmări vreun meci, după nebunia prin care trecea de trei zile…
Exact atunci în mijlocul intersecţiei îşi făcu apariţia un poliţist cu fluierul în gură şi începu să dirijeze circulaţia care se desfăşura de altfel normal şi paşnic. În urma unor astfel de iniţiative intersecţiile se blochează iremediabil pe toată durata orei de vârf, ar fi gândit Marius, dacă nu ar fi fost atât de şocat de ceea ce vedea: poliţistul purta pantaloni şi cascheta regulamentară, dar avea bustul gol. Nu chiar gol: un frumos sutien negru cu dantele fine ca pentru un budoar îi trecea peste pieptul păros.
Fără să ţină cont de claxoanele maşinilor din spate, nici de semnele tot mai evidente ale poliţistului care-l îndemna să demareze, Marius se holbă la arătarea cu fluier şi caschetă. Nu se putea să nu-l vadă nimeni!
Într-un târziu ajunse acasă, în răcoarea iluzorie a propriului apartament. Faptul că putea închide uşa în urmă nu-i mai dădea sentimentul de siguranţă de altă dată. Iraţionalul cu umbrele sale terifiante se putea strecura înăuntru cu uşurinţă, trecând prin pereţi, prin ferestrele închise şi prin cutia lui craniană.
Lăsă pe masa din bucătărie plasa cu cele câteva cumpărături şi, chiar înainte de a-şi scoate blugii şi tricoul, puse la fiert un ibric mare pentru cafea. Porni din mers televizorul şi combina muzicală, aruncă de-a valma în maşina de spălat câteva haine şi, când toată aparatura zumzăia la datorie, se simţi cumva uşurat, de parcă tehnologia şi normalitatea ar fi putut ridica o stavilă între el şi…
'Citi preţ de câteva pagini cu nesaţ, apoi mintea lui începu să lucreze pe un plan secund şi se gândi că şi el este în derivă pe o plută de piatră ca Pedro Orce şi că va pluti, va pluti până când va eşua pe ţărmuri necunoscute. Sau până va întâlni ciclopii. Totuşi, „Pluta de piatră” nu era romanul său preferat: îi repeta la nesfârşit temerile. De ce se temea? „Cel mai probabil, de mine însumi!” Îşi zise cu dispreţ – „acolo sunt depozitate coşmarurile, fobiile, acolo zace înfăşurată în linţoliu moartea personală, primită la pachet de la naştere…” Da! Ştia de ce anume se temea exact în clipa aceea! De zâmbetul Arielei. Îl mai întâlnise undeva, dar unde? Şi atunci se ridică din pat repede şi simţi că pielea îi prinde chiciură. Se duse la bibliotecă şi extrase „Crimă şi pedeapsă”, o deschise spre sfârşit şi citi: Ariela era fetiţa din visul lui Svidrigailov, fetiţa de cinci ani, pură şi inocentă care te întâmpină dintr-o dată cu un surâs pervers de cocotă atotştiutoare. Dostoievski o cunoscuse, o întâlnise.
Şi se întrebă câţi o mai văzuseră aşa cum o vedea el în toată splendoarea ei sinistră."
*
Sunt scrise aici cuvinte mari, dar se poate fara ele ?
 Chiar un personaj din aceasta povestire, asadar, insasi autoarea ne spune :
 "CUVINTELE MARI TE RUP DE REALITATE CHIAR SI CAND EXPRIMA ADEVARUL"
*
Lui Marius ii vine ideea sa cerceteze adevarul si merge la Santimbru. Vorbeste cu vanzatoarea de la chioscul de ziare, afla ca aceasta i-a schimbat unui om 50 de lei, dandu-i numai maruntis, si ca omul acela - de fapt domnul Campeanu , a urcat singur in microbuz. Asadar , Ariela nu a spus adevarul, domnul Campeanu nu este tatal copilei, iar banii sai marunti care i-au distras atentia soferului, la cumpararea biletului, tocmai cand pornise peste linia ferata fara bariera, a dus la accidentarea microbuzului, moartea soferului si salvarea miraculoasa a tutoror pasagerilor, dintre care, Ariela ascunde in ea un mister de nepatruns.
*
De la Santimbru, Marius merge la spital sa stea de vorba cu Ariela :
*

"Abia când parcă în faţa spitalului se întrebă  de unde apăruse un copil în microbuz aşa din senin?
În lift, urcând spre etajul cinci lângă un bătrânel cu perfuzie şi o femeie dusă în cărucior, îi veni în minte unica soluţie posibilă: probabil era fetiţa şoferului mort. Ceilalţi pasageri erau în viaţă şi nimeni n-o recunoştea.
Coborî şi se îndreptă spre salonul 146, unde fusese ieri, recunoscător că nu fusese oprit până în acel moment. Totuşi nu înţelegea de ce Ariela pretindea că este fata lui Câmpeanu. În faţa uşii trase aer în piept şi ciocăni discret: doar era un salon de femei. Nu-i răspunse nimeni. Mai ciocăni o dată. Din interior nu se auzea nimic. Atunci deschise uşa încet de tot, cu prudenţă, convins că va auzi ţipătul indignat al cuiva care tocmai se îmbracă. Privi prin crăpătură. Salonul era gol. Deschise uşa larg şi păşi înăuntru. Pe patul de lângă fereastră stătea Ariela, dar nu păru să-l bage în seamă, era cu spatele.
Se opri convins că nu va putea înainta, că tălpile sale prinseseră cumva rădăcini în linoleumul tocit. Ariela părea să îngâne un cântec, dar Marius ştia că l-a simţit şi atunci o auzi, îi auzi vocea stranie, nu vocea de ieri, nu vocea firească, ci un glas matur, dar plin de nuanţe:
-   Încetează.
-   Ce? se bâlbâi el.
-   Nu mai răscoli. Lasă oamenii în pace. Ca să fie bine.
-   Tu nu eşti fetiţa domnului Câmpeanu.
-   Dar vreau să fiu.
-   Eşti fetiţa şoferului şi ai uitat din cauza şocului.
Din direcţia ei se auzi un chicotit.
-   Cine eşti?
Ariela se răsuci, îl privi pe sub gene, cochetă:
-   Cred că semănăm foarte mult, facem aceleaşi lucruri, avem aceleaşi pasiuni eu şi cu tine.
-   Ce vrei să spui?
-   Citim amândoi. Ştiu că îţi place să citeşti. Sunt şi eu un Cititor. Dar eu citesc în adâncimile din fiinţele vii.
Marius îşi simţi şuierul respiraţiei. Uşa rămăsese deschisă, dar pentru prima oară holul spitalului era învăluit în tăcere. Tocmai acum când ar fi vrut să audă glasurile interminabile de fiecare zi, uşile trântite, paşii târşiţi sau alergători.
-   Ai ştiut, tinere domn, fiindcă te-am ales."
 
 *

"Pe când a intrat în redacţie se făcuse patru, mai avea doar o oră de serviciu. Flori îi trânti pe birou un teanc de ştiri ce trebuiau redactate, cele de mai mică importanţă, cele de fapt divers, care s-au putut amâna.
Avea să stea târziu, devenise evident că avea de recuperat. Îl trecu un frison, probabil exageraseră cu aerul condiţionat. Sau poate era doar frica. În sinea lui putea să recunoască: îi fusese frică acolo în salon cu creatura aceea. Toţi vedeau în ea un copil nevinovat, o fetiţă drăgălaşă, de ce pentru el era cu totul altceva? Capacitatea sa de a vedea prin oameni? Nu, faptul că era intuitiv şi ştia puţină psihologie nu putea să justifice oroarea ce-l încerca la simpla vedere a fetiţei.
Nu va putea uita niciodată faţa aceea de copil privindu-l cu ochi de adult, gura mică vorbindu-i în fraze imposibile. Ceva nu era bine deloc cu Ariela. Cu toţii aveau în străfunduri o zonă fără nume, o zonă unde sălăşluieşte iraţionalul, magicul, dar la fetiţă acel Cineva fără chip ieşise deasupra. Ca o pată de întuneric ce se lăţeşte şi-i întunecă şi pe cei din jur…
I se păru – când privi pe fereastră – că oamenii pe stradă se mişcă greoi, e de la căldură, îşi zise, se mişcau cumva moale, dar şi în redacţie sunetele celor din jur veneau ca de la depărtare, de parcă ar fi călătorit printr-un mediu mai dens. Ridică ochii spre cer, spre seninul netulburat de unde se revărsa căldura infernală, însă văzu fundul unei mări, văzu peşti plutind somnoros, balene cu cozi plate bătând apa agale.
Când se făcuse cinci? Colegii plecau, iar el, în loc să scrie mai repede ce avea, stătuse cu ochii pe fereastră. Radu se opri în faţa biroului privindu-l compătimitor:
-   Ce faci, omule, pe unde-ai umblat?"
*

"Fără curent nu mai era nimic de făcut. Îşi încuie biroul,  salută portarul şi ieşi afară în parcare exact când primii stropi cădeau calzi şi lunguieţi pe asfaltul încins de parcă ar fi fost nişte boabe de strugure zemos aruncate de la balcon. Alergă până la maşină, deschise portbagajul şi trânti înăuntru cutia cu documente pe care avea de gând să le studieze de dimineaţă. Ploaia se intensifica. Se aplecă să potrivească acel covoraş enervant care aluneca şi bloca uneori uşa, apoi închise portbagajul.
În faţa portierei se căută în buzunarul cămăşii, unde pusese cheile, numai că lipseau. Ce naiba, doar mai înainte le avusese în mână! Se pipăi peste toate buzunarele. Nici urmă de chei. Se întoarse în spate. Pe jos nu-i căzuseră. Căzuseră în portbagaj, întrucât dacă un lucru poate merge rău, atunci va merge. Se simţi inundat de un val de furie lichidă care i se răspândi cu grăbire până la cea mai îndepărtată extremitate. Celălalt set de chei era acasă. Din fericire cheia de la apartament o avea separat, pe inelul  cu cheile biroului. Va merge pe jos, singing in the rain, exact asta-i lipsea, fir-ar al dracu, dar aşa-i trebuia dacă era bleg!
Izbi roata cu piciorul ca să-şi domolească ariciul de nervi din stomac. Era deja prea ud ca să mai merite să se ferească. Şi nici nu-i mai păsa că e ridicol. Avea să meargă pe jos până acasă, ce dacă locuia taman în cealaltă parte a oraşului?
Porni voiniceşte, cu toate că simţea hainele reci pe el, porni cu apa şiroind pe umeri. Încercă să fluiere, dar îşi zise încercând să se amuze că s-ar putea să se înece! Norul se vărsa deasupra oraşului ca spintecat. Perdele de ploaie băteau în clădiri, perdele căzând oblic, ca săgeţile. Deodată iluminatul stradal muri. Marius se opri cu un picior în aer. Doamne! Cum putea fi atât de întuneric? Rămase o clipă aşa, aşteptând să i se obişnuiască ochii. Abia distingea silueta clădirilor în bezna îmbibată ca buretele. Mai înaintă pieptiş cale de două străzi şi se pregăti s-o ia în jos pe lângă Liceul de Arte, când constată cu surprindere că Liceul nu era unde s-ar fi aşteptat să-l găsească. Se învârti dezorientat. Probabil apucase pe vreo alee paralelă, fără să bage de seamă. Se întoarse în direcţia de unde i se părea că venise. Dar oare de acolo venise? Nu, n-ar fi putut să bage mâna în foc! Trebuia să ajungă la statuia lui Mihai Viteazul. La o intersecţie observă că un canal dădea pe dinafară şi nivelul apei ajungea la glezne. Ocoli zona numai un pic. Rău a făcut! Acum chiar nu ştia unde este. „Ce mama mă-sii!” îşi zise intrigat. Puse mâna streaşină la ochi de parcă s-ar fi apărat de soare. I se părea că e pe o străduţă cu case vechi, cu ferestre oblonite şi porţi înalte, cu zăvoare. Unde nimerise? Ploaia cădea fără încetare, apa creştea pe stradă, se auzeau din toate direcţiile pârâie care se revărsau pe trotuare. Merse la noroc înainte. Strada cobora spre stânga. Oare ducea spre gară? Dacă cobora din cetate, înseamnă că era în direcţia bună, spre casă, deşi nu recunoştea nimic. La un moment dat i se păru că aude clipocind un pas străin în spatele său. Se întoarse scuturat de un frison, dar ce să vadă prin peretele apă? Atât cât percepea la un metru de el, avea senzaţia că arhitectura caselor e bizară, dar poate i se părea. „Parcă aş fi într-unul din oraşele invizibile! Zoe, Zenobia, Zobeide, sau Zair, oraşul trecutului. Sau Tecla”.
Acum auzi clar, în ciuda vuietului ploii, al apelor curgând la vale, auzi nu doar cu urechile, ci şi cu omoplaţii, cu ceafa, cu palmele – un chicotit venind din spate. Grăbi pasul ruşinat în sinea lui de spaima ce-i strânse viscerele. Strada cobora şi apele se repezeau în jos şi din urmă i se părea că vine un val tot mai mare. Deodată văzu cu groază drept în faţă că apele se învârteau inel prăbuşindu-se în gura unui puţ negru."
*
Dupa aceasta stim ce urmeaza : Ariela, apare sinistra, si ii spune ca il salveaza de la moartea iminenta daca trage o carte de TAROT. Marius intra in joc, scapa pe moment de moarte, Ariela a deschis pentru el un gang precum Stada Ingusta din Sibiu, de fapt un culoar inexistent in spatiu, iar la iesire, ploaia se oprise si cartierul sau i se infatisa de aproape. Ariela trage o carte de TAROT, este MOARTEA, adevarata ei carte de vizita. Si il pune pe Marius sa aleaga: vrei sa traiesti fericit cu Anna, timp de un an, dupa care ea sa moara de cancer, sau mori tu intr-un accident rutier, si nu mai ajungi la accidentul de la Santimbru ?   Adica, nici mai mult nici mai putin, decat " vrei sa supravietuisti, sau rascumperi viata ei, MURIND ALALTAIERI" ?  Tot rascumparand o viata a murit si soferul microbuzului. Nu purta centura de siguranta, a zburat pe fereasta si a fost decapitat in accident. Iar MOARTEA  l-a privit cu simpatie, pentru curajul sacrificiului de sine. Asadar, Marius alege sa moara, masina reporterilor porniti catre evenimentul din 14 iunie, in desfasurare, evita o fetita ce le sare-n cale pe un pod si masina cu Radu si Marius se scufunda in TAUSOR, lacul fara fund. Ariela nu i-a spus in momentul in care l-a salvat de la caderea in put, in 16 iunie, ca va cadea intr-un lac fara fund, in ziua de alaltaieri, caci ii era scris ca dragostea vietii lui sa fie dispusa sa-l sacrifice pentru a se salva, iar el sa accepte sacrificiul de sine, DA, cu barbatie, iar daca i-a fost dat sa moara inecat, ca-i azi, sau alaltaieri, e tot una.  Despre visul lui Svidrigailov nu mai scriu, desi era foarte important. Este ceva ce eu nu suport ca om. Asa ca, las cercetarea neispravita si cobor din microbuz, fara sa-mi fi rascumparat viata sacrificand pe altul. Amin

Diana Alzner - MICROBUZUL  - AICI