Iluzia

Pentru Iulia, în amintirea lui Frank

Cineva spusese că meseria lor semăna cu ceea ce făceau pe vremuri controlorii de trafic aerian. Acum însă nu aveau nicio şansă, cât de mică, să ciocnească avioane, ei doar urmăreau luminiţele jucăuşe care mişunau de colo colo pe ecranul din faţă. Nu era mare lucru şi Ron obişnuia să bea hectolitri de energizante în timp ce devora reviste vechi, Jamil ţinea deschisă o pagină cu pariuri, Ela crea modele de rochii pentru party-urile costisitoare din Wonder World, chiar pe când luminile mici se plimbau de zor.

Ce-ar fi putut-o opri pe ea, pe Maya să descindă în trecut? Se imagina într-o cameră umbrită de perdele, în acea după-amiază caldă de vară pe care o fixase de-a pururi în minte pentru coborâri în timp. Avea acolo un scrin cu nenumărate sertare din care răsăreau toate amintirile. Uneori erau simpe bucăţele de hârtie pe care se înscrisese o imagine, alteori erau globuri magice unde înotau străzile vechiului ei oraş cu oameni şi case de-a valma şi trebuia să aştepte până lucrurile se aşezau ca să le poată privi în voie. Se întâmpla, cu toate acestea, ca din sertarele ei să apară şi mici străfulgerări argintii, oglinzi plutitoare cu viaţa scurtă în care vedea amintirile altcuiva. Şi cel mai adesea erau amintirile Profesorului.

Iată-l pe când era băiat, undeva într-o cameră din vechea lui casă, lângă o sobă. E o primăvară rece, ploioasă şi apele râului au inundat cartierul lor. Duşumelele încă nu sunt uscate cu totul, pereţii poartă umezeala de jur împrejur ca un brâu. Prin fereastra deschisă intră ciripit de păsări, ca un zâmbet după potop. În sobă ard câteva lemne, din puţinele care au scăpat neudate în magazie. Pereţii de teracotă sunt calzi şi Sander îi atinge cu palma. Are pe masă un vraf de cărţi, comoara lui, toate înecate şi salvate cu greu. Paginile au început să se umfle, doar sunt cadavre... Degeaba a pus deasupra lor greutăţi, degeaba a încercat să le usuce la lumina cenuşie a soarelui. Acum, o ultimă încercare: le usucă foaie cu foaie pe dalele calde ale sobei. Se gândeşte cât de greu le-a cumpărat, cum a umblat pe la anitcari după fiecare exemplar şi ce uşor le-a luat apa, ce uşor le-a ridicat de la pământ făcându-le să plutească la jumătate de metru desupra preşului din camera sa de băiat. În noaptea când a venit...

-         Avem un ucigaş în sistem! anunţă Maya pe un ton mohorât.

Ceilalţi detectivi ridicară frunţile din faţa monitoarelor. Aşa ceva era imposibil. Sau, mă rog, s-ar fi putut întâmpla, cu un procent sub unu la sută.

Pajiştile Verzi ale Eternităţii era o lume post-mortem cât se poate de exclusivistă. Bogătaşii plăteau fără să se uite pentru privilegiul de a rămâne vii. Da, un fel de a zice, întrucât în memoria vastului program le era înmagazinată  doar personalitatea. Aveau, în virtual, un avatar care le copia fidel trupul, dar era doar o imagine, nu? Aşa că, ce tot debita Maya? Cum să existe un ucigaş în sistem?

Ron sorbi din sticla cu energizant pe care o ţinea lângă terminal. Observă gânditor jocurile de lumini care însemnau că o informaţie aleargă de-a lungul sinapselor artificiale, un impuls către neuronii care se activau instantaneu şi pârâiau, da, Ron putea să jure că-i auzea pârâind electric în timp ce emiteau noi şi noi informaţii, conexiuni între informaţii, concluzii inedite, gânduri.

Ce idee! Suspină şi-i făcu fetei cu ochiul.

Maya însă nici nu păru să-l remarce. Ceea ce observa ea de mai mult timp nu era doar o statistică mincinoasă. Zeci de entităţi dispăreau din sistem, se evaporau, pur şi simplu.

Şi mai ales din celălalt program, din Wonder World. Îi vedea intrând, mişcându-se încoace şi încolo prin măruntaiele virtuale, după care se stingeau. Poc! Şi luminiţa lor dispărea. Ce să însemne asta? Ceva îi anihila. Un virus informatic? Toate sistemele de protecţie erau în funcţiune.

Lăsă o notă informativă pentru Marc, el venea în tura următoare.

...în noaptea când a venit apa mare visase iar cărţi care nici nu existau, le visa copertele colorate, le citea titlurile şi le deschidea. Se străduia mereu să reţină autorul, titlul, editura şi de nenumărate ori ceruse librarilor cărţile din vis, dar ei ridicau din umeri. Nu auziseră de autorii aceia. „Sunt cărţile pe care le vei scrie tu” avea să-i spună peste ani şi ani Dyana, dar el zâmbise crezând că era prea târziu...

Abia noaptea se mai gândi la curiozitatea din program, când Jamil plecase deja.

Privi pe fereastră la forfota de lumini a metropolei. Din când în când avea nevoie să contemple lumea, altfel simţea că devine imaterială. Petrecea prea mult timp în reţea, asta era tot. Adevărul era că n-avea nimic s-o reţină în realitate. Jamil? Un capriciu! Şi totuşi, o zgândări iar gândul, ce putea fi în sistem?

Se instală în convertizor, îşi fixă cristalele pe frunte şi intră în Wonder World.

Simţi preţ de câteva clipe apăsarea aceea specifică de parcă s-ar fi aflat sub o peliculă de apă, dar era doar efectul interfeţei.

Se afla în Grădina Centrală, locul de pornire spre toate portalurile, locul de întâlnire predilect. Dacă exista un intrus, de aici era firesc să înceapă căutarea lui.

-Am gustat din toate, fără să trăim cu adevărat nimic. Am traversat toate experienţele posibile, dar numai în virtual. E prea multă trăire neconsumată, prea multe energii artificial eliberate. Dacă s-au eliberat într-adevăr...

Maya-Maharanee îl măsură printre gene. Îl cunoştea puţin pe cel care se aşezase lângă ea. Cu prilejul unei alte plimbări prin Gărdina Centrală băuseră o cafea împreună. Era foarte politicos, altfel i-ar fi cerut direct să n-o mai plictisească. Omului îi plăcea să-şi expună filosofiile personale. Ce poţi face când nu mai eşti decât o imagine fără corp, doar o memorie agăţată artificial de un avatar?

*

Dyana privi crăpăturile care apăruseră în fundaţia casei. Nu doar casa, ci şi pământul crăpa şi nu era de secetă. Dincolo de Darlang nu se mai putea ajunge din cauza crevasei care apăruse într-o noapte, dintr-o dată, cu un zgomot adânc, rău prevestitor, şi despărţise pentru totdeauna Nordul de Sud.

Încă era timp, îşi spuse şi ştiu că mai târziu avea să-şi amintească de perioada asta ca de una calmă... Nişte mici crăpături, nimic mai mult. Totuşi, se zvonea că în zilele foarte senine, după ploaie, când atmosfera era curată, se putea zări tremurând în depărtări peretele Iluziei. Ea nu-l văzuse niciodată. De altfel ploua foarte rar şi, când ploua, grija ei era cu totul alta, trebuia să adune cât mai multă apă, să păzească atent cazanele de la marginea parcului - unde se mai aventurau doi tineri zănatici, băiat şi fată, necunoscuţi, special ca să fure din rezervele ei. Sau doar ca să verse cazanele, din răutate. Copii imbecili! Dacă Nic ar fi plătit taxa să poată avea şi ei un copil, după ce ar fi fost foarte fericită o vreme, nu putea garanta că nu s-ar fi plictisit.

După unul din pereţii prăbuşiţi ai casei foştilor vecini descoperi câteva tufe sănătoase de ştevie de grădină. Cum de nu le văzuse data trecută? Avea să facă o supă hrănitoare, adevărată, o pauză între plicurile cu chimicale umflate cu apă şi numite „super meniu”.

Culese frunzele grase şi le îndesă în buzunarul şorţului. O mişcare greşită îi aminti de durerea ascunsă sub braţul drept, lângă sân.

Îi povestise lui Nic despre ea într-o seară la masă şi el se opri din mestecat cu o privire preocupată, dar uită totul după cinci minute când începu să-i explice de ce domnul Tomm nu vrea să îl promoveze. I-ar fi povestit ea şi Profesorului într-una din întâlnirile lor virtuale, dar presimţea că l-ar fi interesat. O iubea, dar aşa cum se poate iubi de dincolo de ecran. Era cea mai comodă dragoste, aceea care nu îţi pretinde să faci nimic efectiv.

Se îndreptă de şale şi privi umbrele pe care norii le aruncau peste vale până departe. Orice ar fi fost, lumea devenise mai frumoasă fără oameni. Soarele căpătase o nuanţă veşnic ruginie, atmosfera era mult mai clară, liniştea cuprindea toată zona şi Dyana ştia că liniştea se întindea nestingherită mult, mult mai departe, dincolo de dealurile lor, de munţii de la Nord, chiar şi dincolo de Crevasă, era linişte pe tot pământul.

Se aşeză pe marginea zidului şi culese de pe jos un ciob. Era dintr-o ceaşcă de porţelan. Răscoli cu vârful piciorului în praf şi văzu hârtii îngropate, ceva metalic tot pe acolo, probabil erau lucrurile Dinculeştilor. Luă în băţ şi râcâi stratul subţire de pământ care se mutase peste un bufet de bucătărie prăbuşit. Extrase cu greutate un sertar plin cu lucruri. Obosită şi cu durerea de sub braţ zvâcnind, îngenunche brusc indispusă. Erau acolo tacâmuri desperecheate, dopuri, rotiţa pentru tăiat aluat, tetinele mezinei, parcă Dora o chema, bucăţi de sfoară, sare într-o cutiuţă, probabil când se vor fi dus la picnic, îşi spuse, o carte mică pentru reţete reci, un carnet. Carnetul era interesant. N-o cunoscuse foarte bine pe doamna Dincu, dar notiţele ei pe paginile îngălbenite îi demonstrau cât de asemănătoare erau. Câteva date în dreptul cărora scria „incubator”, apoi „De chemat muncitorii pentru boiler”, ora de începere a unui program pe una din televiziunile supravieţuitoare, strofa unui cântec al fetiţei mai mari, de la grădiniţă...

„Suntem arhive vii” tot spunea Profesorul, era unul din citatele lui favorite din cartea lui favorită. Suntem suma a tot ce vedem şi trăim, totul se decantează în esenţa... şi deodată Dyana se întrebă dacă inginerii din Iluzia puteau să cuantifice sentimentele din acel carnet, din acel bufet de bucătărie, dacă puteau transforma în cifre şi apoi în sistemul binar complexitatea aceea dureroasă care le dădea individualitate Dinculeştilor şi tuturor oamenilor... Puteau? Era posibil acest lucru aşa cum îi asiguraseră de mii de ori, că nimic din amintirile lor nu avea să se piardă, să se deterioreze, să se modifice?

Nu poţi şti până nu încerci, obişnuiau să spună cei cu care stătea de vorbă, însă cum să încerci când era ca şi cum ai fi murit, o cale fără întoarcere?

Materia este cea mai efemeră substanţă, adăugau agenţii Virtualiei, asta pe vremea când mai umblau din casă în casă cu un zâmbet larg de la o ureche până la alta. Renunţaţi la materie! Virtualia este viaţa de apoi, rosteau ei brusc, cu aerul că fac o tainică dezvăluire. De fapt acela devenise sloganul campaniei.

Vor să depopuleze lumea! Ne pun la conservat! Spuneţi „NU” genocidului planetar! Urlau adepţii teoriilor conspiraţiei, adversarii Virtualiei.

Însă munca de furnică tenace a agenţilor biruise şi lumea se mutase de bună voie în tărâmul abstract şi imaterial. Şi etern...

Iar cei care nu se mutaseră şi nici nu se aflau în jurul Centralelor... dispăruseră.

Lăsă carnetul acolo, jos, pe ţărâna prăfoasă. Căldura o ameţea şi trebuia să se întoarcă acasă cale de un kilometru prin soarele apăsător, prin radiaţia ce cădea din cer şi ricoşa înapoi din pământ. Avea să se oprească puţin la cazanele din vâlcea, acolo unde improvizase un sistem de ţevi care captau apa de pe versanţi când mai ploua. Şi dacă va putea, va duce acasă un bidon de apă, erau cam pe terminate rezervele de apă potabilă.

Porni fără chef, ar fi trebuit să ia maşina, gândi umezindu-şi buzele cu limba. Praful de pe buzele ei avea acelaşi gust ca pământul, ca plantele care mai supravieţuiau, ca apa ce se aduna în cazane la rarele ploi. Un gust metalic, de oxid. Se opri şi îşi fixă cu grijă cristalul în despicătura din dosul urechii. Oare să se fi descărcat atât de repede?

Îşi târşi picioarele mai departe şi ajunse la marginea secată a lacului. Cazanele zăceau răsturnate, se întâmplase de curând, pete umede se vedeau ici-colo.

De ce? De ce făceau asta? De unde această sete de rău gratuit care înlocuise în acei copii setea de apă? Era sigură că ei îi vărsaseră apa. Îi văzuse de mai multe ori, dar fugeau când striga la ei. Nu ştia ai cui puteau fi, de unde apăruseră.

Se aplecă să strângă în căuşul palmei o sorbitură de apă de pe fundul vasului răsturnat. O lovitură în pulpa piciorului drept o făcu să se înece de durere. Se întoarse şi-i văzu pe cei doi la oarecare distanţă ameninţând-o cu bâte. Fata se apleca după alt bolovan.

Dyana porni spre ei, trebuia să le vorbească, să le explice că apa era o resursă a tuturor care făcea diferenţa între viaţă şi moarte. Dacă erau dintre cei care aleseseră să trăiască în deşert, departe de Centrale şi fugind din calea Virtualiei, ar trebui să preţuiască apa.

A doua piatră o lovi în umăr.

- Voi sunteţi nebuni? le strigă indignată. M-ai lovit foarte tare, să ştii. De unde sunteţi? întrebă imediat ca să-i îndemne la dialog, să-i facă să renunţe la agresivitate.

- Te omorâm! Te omorâm şi-ţi luăm cazanele, proasto! urlă băiatul şi ridică un băţ gros deasupra capului.

Pe Dyana aproape că o pufni râsul. Îi şi văzu plecând aiurea cu cele şase cazane la spinare ca o mostră vie a absurdului.

O privi pe fată: abia acum o vedea cu adevărat, mai de aproape, şi constată cu surprindere că nu putea să aibă mai mult de doisprezece ani. Purta o rochiţă cu bretele care cândva avusese flori albastre pe un fond alb. Pielea îi era bronzată şi întinsă pe oase, părul blond atârna încâlcit. Deodată se simţi invadată de o pornire duioasă pe care nu o putea reprima. Fetiţa îi amintea de ceva îndepărtat şi demult pierdut, de o epocă minunată când ea însăşi era o fetiţă şi tatăl ei copia poezii într-un carneţel stând pe bancă în grădina lor. Amintirea era atât de vie, încât i se părea că aude zumzetul albinelor  în teiul de la portiţă, o auzea pe mama trebăluind la bucătărie, simţea în nări parfumul acelei primăveri. Închise ochii strâns încercând să reţină senzaţia preţioasă. Tata, tatăl ei, ce dor îi era de el! Toată copilăria îl considerase un zeu şi el chiar aşa şi fusese, retras mai mult în olimpul bibliotecii, citind şi scriind, decât alături de familie. Dar atunci când descindea în lumea lor prozaică, în lumea mamei ei, a fraţilor şi a ei însăşi, era o sărbătoare. Câinele Frank făcea tumbe şi scheuna de fericire, fraţii se îngrămădeau să-i arate ce fiinţe stranii modelaseră şi arseseră în micul lor cuptor din curte, iar ea, Dyana, i se strecura pe genunchi şi-i arăta desenele ei, aşteptând să fie lăudată, să simtă mâna lui caldă pe creştet, mângâindu-i părul mătăsos.

„Tată...” şopti ea fără glas din viitorul pe care părintele ei nu avea să-l mai apuce, iar el ridică privirea de pe foicica pe care scria cu stiloul, privind nedumerit în jur. Câmpul ei vizual se mări pe neaşteptate şi descifră clar ce aşternuse el pe carnetul cu scoarţe verzi:

„Aş da orice, avere şi putere

Aş da ce-mi place şi ce mi s-ar cere

Ca-n viaţa mea bolnavă să învie

O săptămână de copilărie...”

Imaginea se disipă ca purtată de un curent de aer şi o văzu din nou pe fetiţa necunoscută. Purta în picioare nişte pantofi cu toc, evident nu erau ai ei, poate de asta i se păruse mai în vârstă. Trebuie că o durea spatele din cauza tocurilor acelora,  dar probabil nu avea nimic altceva de purtat. I-ar fi putut dărui o pereche de încălţări uşoare, aveau atâtea doar! Nic primea echipament de la centrală.

Porni spre ei fără să ştie exact ce le va spune. Îi va chema să le dea o masă ca lumea pe când Nic era la lucru, să-i dea fetiţei ceva de încălţat, o bluză pentru serile răcoroase...

Piatra o lovi în genunchi. Nu se opri. Băiatul începu să râdă isterizat, agitând bâta. Copila se încruntă. Numai să nu fugă, se gândi, fiindcă nu avea nicio şansă să-i prindă, nici măcar pe fetiţă, în ciuda tocurile ei. Copiii făcură câţiva paşi îndărăt, dar aşteptară.

-         Haideţi să vă dau de mâncare. De când nu aţi mai mâncat voi ceva bun, ia spuneţi? Am un tort de îngheţată la frigider.

-         Minţi, nebuno! mârâi băiatul duşmănos.

-         Ce scop aş avea să vă mint? Judecă puţin.

-         O vrei pe soră-mea. A mai încercat un cretin să ne ademenească şi l-am crezut, dar tot ce voia era să pună mâna pe Lill. I-am crăpat capul pe când se descheia la pantaloni şi jur pe viaţa mea că mi-a plăcut şi abia aştept s-o mai fac încă o dată. Aşa că, păzea!

-         Nu sunt interesată în felul acesta nici de tine, nici de Lill. Bună, Lill, eu sunt Dyana, mă bucur să te cunosc. adăugă zâmbind.

-         Atunci vrei să ne trimiţi în Virtualia. Eşti dintre agenţi.

-         Sunt nevasta unuia care întreţine centrala. Nu te mai gândi la prostii. Cum te cheamă?

-         Să fiu al dracu dacă oi sta aici ca tâmpitu să-ţi spun ţie cum mă cheamă şi să mă prostesc aşa, auzi? Dacă vrei să ne dai ceva, dă-ne şi nu te mai împăuna atâta!

-         Bun, haideţi la mine acasă, sunt singură, soţul meu e la lucru.

Tinerii o priviră cu neîncredere.

-         De când vă tot învârtiţi prin zona asta sunt convinsă că aţi observat unde stau şi că nu suntem decât doi, eu şi Nic. De ce vă temeţi?

-         Bine, venim, ia-o înainte şi vezi că te trăznesc cu bâta în cap dacă faci ceva aiurea. Lill, am putea s-o omorâm şi să-i luăm tot! îi spuse soră-sii de parcă Dyana nici nu ar fi fost de faţă.

-         O, mai taci odată! făcu fetiţa evident plictisită.

O porniră pe potecă printre tufele rare de soc şi scoruş. Dyana în faţă, cei doi în urma ei. Nu mai era mult până acasă, soarele coborâse după deal şi valea înghiţi toate umbrele. Trecură pe lângă ruina Dinculeştilor, ocoliră pintenul dealului şi, în sfârşit, în faţă apăru casa ridicată pe o porţiune mai înaltă de teren, cu ferestrele încă luminate de razele înserării.

- O să-ţi luăm maşina, cucoană. O anunţă băiatul de îndată ce văzu automobilul în faţa garajului.

- Mai întâi să mâncaţi.

- Eşti proastă rău, să mor io! Făcu el amuzat.

Urcând treptele săpate în colină, spre casă, Dyana se gândi dacă era cu adevărat proastă. Îşi pusese această întrebare de mai multe ori în viaţă, cam de fiecare dată după un eşec mai mare sau mai mic, după fiecare zâmbet condescendent iscat pe faţa celui care-i vorbea. Categoric, opusul prostiei nu mai era inteligenţa, ci şmecheria. Ori ea, vrând, nevrând, nu prea reuşise să se dovedească şmecheră. Evident că era proastă din moment ce nu învăţa nimic din experienţele pe care le trăia, nu distila nimic folositor care să-i rămână în cap. Ea continua să creadă cu îndărătnicie în fondul bun al făpturii umane. Ce naivă! Pardon. Ce proastă! Uite, copilul ăsta şi cu surioara lui, ar fi putut pe bune să-i dea una în moalele capului, chiar aici, în faţa casei, nu avea cine să-i vadă, cine să-i prindă. Lill ar fi devastat frigiderul, timp în care băiatul ar fi violat-o aşa inconştientă cum era, se vedea clar că are frustrări, era la vârsta când urlă hormonii prin toţi porii.

Odată terminate aceste două obiective – frigiderul şi violul – tinerii s-ar fi distrat urinând pe canapeaua din sufragerie, ar fi scris ceva porcos pe pereţi şi ar fi plecat.

Nu era posibil? Ei, în cazul ăsta nu era ea proastă? Ar fi trebuit să fugă când i-a văzut, nu să încerce să le vorbească.

Şi cu toate acestea, nu simţi nici urmă de frică. Se întâmplase ceva în viaţa ei cu mult mai grav decât o lovitură pe la spate în moalele capului, cu mult mai îngrozitor decât un viol şi o crimă. Cum ar mai fi putut cineva să o sperie? Ea nu se mai temea de nimic.

-         Lill, cred că am pentru tine o rochiţă nouă şi nişte pantofi comozi, dar poate vrei să faci o baie ca lumea mai întâi. Am şampon şi săpun parfumat. Ce zici? Dacă fratele tău doreşte poate să se spele şi el în baia de serviciu, iar eu vă pregătesc între timp ceva de mâncare.

-         Ar fi grozav. suspină fetiţa cu încântare.

-         Grozav pe dracu! adică noi mergem frumuşel să ne spălăm şi tu dai alarma, nu? Atât de stupid mă crezi?

-         Măi băiatule, dacă tu chiar vrei să-mi dai una în cap cum ai zis, hai, pocneşte-mă. Eu mă port omeneşte cu tine, de unde atâta suspiciune?

-         Ai tu un motiv să te porţi omeneşte, urmăreşti tu ceva...

-         Nu. Cred că în momentul când v-am văzut, când am văzut-o pe Lill, mi-am dat seama că mi-aş fi dorit să am o fetiţă aşa ca ea. O spusese cu glas tare, însă era mai mult un gând al ei, o explicaţie pe care mintea sa o căutase şi, când a descoperit-o, a şi emis-o de îndată.

-         Hă, hă! Păi nu e timpul pierdut. Hai că-ţi fac o fetiţă imediat, ia uite ce am aici.

-         Eşti patetic. Du-te şi spală-te mai întâi. Dacă eşti atât de dotat nu ar trebui să-ţi fie frică de mine că dau alarma. Fii bărbat şi nu te mai prosti. Cum dracu te cheamă?

Băiatul se retrase un pas cu bâta atârnând în mâna stângă. Dyana nu-şi putu reţine un zâmbet: aşa erau toţi reprezentanţii sexului masculin: dacă le răspundeai pe limba lor se transformau pe dată în mieluşei. Numai că fiecare bărbat are un limbaj al său, numai al său şi trebuie să-l nimereşti pe cel bun...

-         Bobbie.

-         Bravo, Bobbie. Vezi că poţi vorbi frumos? Acum du-te în stânga, uşa aceea albă e uşa băii. Spală-te şi vezi că sunt nişte salopete curate puse la uscat, poţi îmbrăca una din ele. Am să chem poliţia doar dacă nu vei fi curat într-o juma’ de oră. Tu, scumpo, vino cu mine. Uite aici. Intră, spală-te, să te speli şi pe cap, iar eu vă fac  ceva bun.

Poliţie, ce glumă! Nimeni nu mai avea grijă de siguranţă, fiecare îşi făcea dreptate cum putea...  

Căută în frigider după praful de ouă pentru omletă, puse la dezgheţat cana cu suc sintetic de portocale şi aşternu pe masa de nichel două şervete albe. I se părea plăcut să audă zgomote în casă, să mai simtă prezenţa altcuiva. Nic lipsea uneori zile întregi, iar când venea abia aveau câte ceva să-şi spună. Căsnicia lor căpătase gust de cretă pisată.