Amaraciunea de a parasi pentru prima data casa batraneasca in care se nascuse, cu speranta unei vieti fericite, temerile pe care le aduce cu sine orice schimbare, emotia cu care-si lua ramas bun de la maica-sa il copleseau intr-adevar, dar peste toate acestea, plutea greu un gand staruitor, pe cre nu izbutea sa-l desluseasca, UN FEL DE PRESIMTIRE VAGA A UNOR INTAMPLARI FATALE, ca si cum ar fi fost pe punctul de a porni intr-o calatorie fara intoarcere. ( ... )
Ajunsera pe coama unui colnic. Drogo se intoarse pentru a privi inca o data orasul contra luminii; spirale de fum matinal se inaltau deasupra acoperisurilor. Vazu in departare propria-i casa. Recunoscu ferestrele odaii sale. Probabil ca geamurile erau acum deschise si slujnicele faceau curatenie. Or fi strangand desigur patul si dupa ce-or sa aseze lucrurile in dulap, aveau sa puna drugul la obloane. Vreme de luni si luni, nimeni n-avea sa patrunda acolo, in afara de praful neobosit, iar in zilele insorite, palidele dare de lumina.
Iat-o acum ferecata in intuneric - mica lume a copilariei sale. Mama sa avea sa lase locul neschimbat, incat el, intorcandu-se, sa se regaseasca din nou, si acolo, in odaia lui, sa se poata simti iarasi un baietandru, chiar si dupa o atat de indelungata absenta; oh, desigur, biata de ea isi facea iluzia ca va putea pastra nestirbita o fericire pierduta pentru totdeauna, ca va putea opri goana timpului, ca va fi de-ajuns, la intoarcerea fiului, sa deschida usile si ferestrele, pentru ca totul sa fie ca odinioara. ( ... )
Intins pe patul ingust, dincolo de conul de lumina al felinarului, in vreme ce ratacea cu inchipuirea gandindu-se la propria-i viata, Giovanni Drogo fu cuprins pe neasteptate de somn. In timpul acesta, chiar in acea noapte - oh, daca ar fi stiut, poate n-ar mai fi avut chef sa doarma - chiar in acea noapte, INCEPU PENTRU EL IREPARABILA FUGA A TIMULUI. Pana atunci el pasise inainte pe drumul primei tinereti lipsite de orice griji, un drum care, cat suntem copii, ne pare fara de sfarsit, si pe care anii aluneca lent, cu pasi usori, astfel ca nimeni nu baga de seama trecerea lor. Mergem, fara graba, privind cu interes in jurul nostru, nu avem nici un motiv sa ne zorim, iar ceilalti tovarasi inainteaza si ei fara nici o graba, oprindu-se adesea in loc, ca sa mai faca vreo gluma. Din pragul caselor, oamenii mari, ne saluta binevoitori. ( ... )
La un moment dat, aproape instinctiv, ne intoarcem privirile inapoi si vedem ca in spatele nostru s-a inaltat un grilaj, zagazuind drumul intoarcerii. Si atunci, intelegem ca timpul trece si ca DRUMUL VA TREBUIE SA SE SFARSEASCA INTR-O ZI. Si vine vremea cand in spatele nostru se tranteste o poarta grea, ce se inchide cu o iuteala fulgeratoare, si nu mai ai timp sa te intorci inapoi. ( ... )
Vai lui, ce cumplit ar fi fost daca s-ar fi putut vedea pe sine insusi, asa cum avea sa fie intr-o zi, acolo unde sfarseste drumul, impiertit pe tarmul marii plumburii. ( ... )
Dinspre desertul de miazanoapte trebuia sa vina norocul lor, aventura, ceasul miraculos care macar odata in viata bate pentru fiecare. Pentru aceasta eventualitate nedeslusita, care cu trecerea timului parea sa devina tot mai nesigura, barbati in toata firea isi iroseau, acolo, in munti, cei mai frumosi ani din viata. ( ... )
In incapere, plutea acum, apasatoare, constiinta noptii, cand temerile ies din zidurile imbatranite si tristetea capata un fel de farmec, cand sufletul isi scutura orgolios aripile peste omenirea adormita. ( ... )
Obisnuinta era, pentru Drogo camera sa, placidele lecturi nocturne, crapatura din tavan, deasupra patului, care intruchipa un cap de turc, zgomotele cisternei care, cu timpul, ii devenisera familiare, scobitura lasata de trupul sau in saltea, asternutul care in primele zile ii paruse atat de ostil, iar acum - placut si primitor, gestul pe care ajunse sa-l faca automat, cunoscand distanta exacta pentru a stinge lampa de gaz si a pune cartea pe noptiera. Stia exact cum anume trebuie sa se aseze dimineata in fata oglinzii, cand se radea, pentru ca lumina sa-i cada in unghiul cel mai potrivit, cum sa toarne apa din lighean, fara sa stropeasca in jur, cum sa deschida broasca incapatanata a unui sertar, tinand cheia putin aplecata in jos. Obisnuinta, scartaitul usii in zilele ploioase, punctul unde cadea raza de luna care intra pe fereastra, si deplasarea ei inceata, odata cu scurgerea orelor, zgomotele din camera de dedesupt, in fiecare noapte, la unu si jumatate fix, cand stravechea rana de la piciorul drept a locotenent-colonelului Nicolosi se redestepta misterios, alungandu-i somnul.
Toate acestea ii apartineau acum, devenisera ale sale si ar fi suferit daca ar fi trebuit sa se desparta de ele. Drogo insa nu stia, nu banuia ca plecarea ar fi insemnat intr-adevar un efort, nici ca viata dusa la Fortareata inghitea zilele una dupa alta, toate egale intre ele, CU O IUTEALA VERIGINOASA. Pentru el, ziua de ieri si cea de alaltaieri erau identice, n-ar fi putut sa le deosebeasca; un fapt petrecut cu trei zile inainte sau cu douazeci, ajungea sa-i para la fel de indepartat. Astfel se derula, fara ca el sa-si dea seama, GOANA TIMPULUI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu