Vasile Constantinescu este poet, asa il stiam cand am cumparat cartea in prima zi de 23 august din viata, care a fost zi obisnuita de lucru, dupa ce o viata intreaga a fost zi de sarbatoare, ca zi nationala a tarii. Era in 1990, o zi pe placul inimii mele, adica o zi de lucru dupa care am venit acasa pe jos, ca de fiecare data, dupa incursiuni pline de roadele zilnice, prin librarii, chioscuri de ziare si magazine. Stiu perfect tot ce am facut in ziua aceea, imi amintesc si de somnul de dupa amiaza in Babel, si de aburul cafelei cu care m-a trezit Iuliska la vremea potrivita, si despre articolelele citite in ziare atunci, si consemnate in caietul de insemnari al vremii. Imi amintesc perfect cum m-am afundat in noapte cu acest uimitor volum de proze fantastice ale poetului Vasile Constantinescu, care mi-au confirmat ca, daca un poet scrie si proza, atunci o face intr-un fel care prinde si uneori uimeste. Ceea ce nu stiam, era faptal ca titlul acestei carti este pentru mine o problema de destin, ca voi strabate in viata, dus-intors, drumul de ape ce trece dincolo de gemanduri, incat numele cartii va fi pentru mine o expresie comuna, despre care isi vor aminti cum au auzit-o, prin mine, toti "cei ce m-au iubit si m-au uitat", cum spune Borges in poezia "Limites". Recitesc azi cateva din povestirile din zona crepusculara in care patrunde cu indrazneala, acest poet si prozator plin de taine si mister.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu